„Refugiul este o iluzie”

Publicat: 18 Mar 2017

Cronică semnată de Romulus Bucur, Revista Arca, Nr. 10-11-12/2016

 

(Aproape) toți am fost la un moment dat tineri poeți. Vine însă, pentru unii mai devreme, pentru alții mai tîrziu, momentul Operelor alese. Bunăoară, acum, pentru Iulian Fruntașu. Pe care îl credeam înghițit de diplomație, politică; alte ocupațiuni importante (chiar dacă nu pentru simplii muritori, ca noi), și ucigătoare pentru poezie. Sau nu.

Un adevărat tovarăș de arme – am fost selectați îm­preună de către John Harvey să apărem cu cîte un volumaș la editura sa Slow Dancer Press, i-am transmis mesaje prietenului comun Alexandru Mușina, a cărui prezentare deschide cartea, care îi și este dedicată, in memoriam, ca mentor și prieten, am scris pozitiv, tot în «Arca», despre volumul său de debut.

Deci: ce e nou, ce e progres, ce e stagnare, ce e regres, în poezia lui Iulian Fruntașu?

Titlul pare a transmite dacă nu dezmăgire, măcar o profundă îndoială, că e vorba de planul individual, că e vorba de cel al comunității, în sens larg.

Un prim răspuns ar putea veni chiar din întîia secțiune a cărții, cea de inedite: „Cu încetul, Doamne, cu încetul/ moar­tea mi s-a cuibărit în suflet/ ca o pisică ce-mi toarce în brațe,/ privindu-mă cu ochii nemișcați./ […]/ Și atunci, în ultima zvâcnire,/ îmi voi încovoia spatele și voi șopti resemnat:/ «Viețile, viețile mele toate, cum de le-am irosit?/ De ce l-am căutat pe dracu' și cum l-am găsit?»”. Sau în atitudinea față de limbaj („Cuvintele, curvele de cuvinte”), față de poezie – mă întreb dacă invocarea lui Muri este pentru acel Muri pe care îl știm cu toții: „să ieșim în câmp, urmându-l pe Muri/ și să îngânăm:// Râie-râie, poezie/ câte-n lume nu am da/ să scăpăm de boala ta!»”, față de inevitabila angajare emoțională în existență: „Inimă, pui de cățea schilodită!”. Atitudine rezumată, generalizată la nivelul întregii vieți în poemul care dă titlul volumului, al cărui, la rîndul său, rezumat, e echivalentul popular al facerii de bine. Revolta frustă, de atitudine și de limbaj, nu e singulară: toți poeții buni moldoveni pe care-i cunosc o manifestă, chiar dacă nu toți la acest nivel: „Luăm țepi, dar nu învățăm,/ ne uităm în ochii ciobanului/ care ne mulge, ne tunde, ne-o/ pune/ în nopțile reci,/ la munte, pe dealuri.// După care/ numește o stradă/ în numele nostru/ și atunci/ suntem/ fericite…” (În drum pe strada Miorița, Chișinău)

Vîrsta, nu măsurată în anii scurși, ci sedimentată interior, ca o stalagmită, e ceea ce, într-un fel, îl sperie: „Am știut dintotdeauna că se poate muri/ înainte de moarte,/ dar n-am crezut până când n-am văzut”.

Și pe care o contrează cu cîte o fulgurantă (și efemeră) viziune a frumuseții: „Voi înțelege vreodată frumusețea caprelor agile, trupurile lor/ în mișcări sacadate printre stânci/ sau fragilitatea inimii, sărind de la un infarct miocardic la altul?”

Poemul construiește o lume, o alternativă – doar posibilă, în nici un caz mai bună – la cea reală, după care, în final, o deconstruiește cu întrebarea cu care copiii reușesc de cele mai multe ori să facă țăndări certitudinile adulților: „Și Țara/ nu-și va mai devora/ propriii săi copii.// Nu?”, „După care/ dragostea ta/ mă va zidi din nou.// Mai bun?”

Dezamăgirea la nivelul comunității e și ea prezentă – un poem vechi de aproape douăzeci de ani, Țara mea, se vădește de-a dreptul profetic în contextul vieții politice moldovene și a recentelor alegeri: „te văd mai bine de departe/ curvă bătrână și proastă și/ cu un cap bolovănos, picioarele înmuiate/ stai la răscruce așteptând în van/ să vină cineva să te fută”.

Amestecul indicibil și improbabil dintre politică și poezie, imposibila, de cele mai multe ori neimplicare, la fel de bine ca și implicarea, pot da rezultate poetice remarcabile, ca în secvența St. Bosnia Blues (sau în volumul Mirunei Vlada, Bosnia. Partaj): „Ah, ce știți voi, tu, gringo, despre război și suferințele noastre?/ Ha! Eu, gringo? român basarabean care nici patria/ nu și-o cunoaște nici limba,/ jumătate slav, jumătate cine, rătăcit pe aici și e adevărat – cine/ să cunoască sângele vostru și durerea dar cine/ s-o cumpere: un kilogram de/ Srebrenica, juma de Višegras și 300 gr. de Goražde?// Dar cine să alerge așa buimăcit/ oferind:/ «ćevapi, ćevapi, ćevapi…?»// Moartea să vă pape,/ dragii mei, moartea!”. Dimensiune a acestui ciclu și a întregii cărți, prezență care ne privește peste umăr din clipa nașterii, moartea nu încetează a fi surprinzătoare: „moartea are să vină pe neașteptate/ din partea prietenilor care au mers cu tine la școală/ din partea vecinilor pe care îi știai de mic/ din partea primei tale dragoste cu care ai fost fericit// mirarea poate va fi mai mare decât durerea/ mirarea care golește cutia toracică într-atât/ încât vei muri înainte de a arde de viu/ împreună cu alții ca tine în casa// de pe strada Pionerska 23, Višegrad,/ cu o vedere spectaculoasă asupra Drinei”.

Sofisticarea tehnică există în continuare și este pusă în slujba mesajului, ca în splendidul și de necitatul Poemul brațelor care pot cuprinde atâtea arme și atâtea femei – de necitat (1) datorită faptului că ar trebui citat în întregime și (2) datorită punerii mai mult decît specială a lui în pagină.

Ordinea poemelor în volum e inversă celei cronologice. De aceea n-am să reiau cele scrise pe timpuri despre Beata în marsupiu, mulțumindu-mă să citez un poem care pune în evidență coerența imagistică, tehnică, de atitudine a poeziei lui Iulian Fruntașu. O poezie care, ca și vinul nobil, cîștigă în aromă și în gust pe măsură ce trece timpul:

„curva de cățea se rostogolea mușca din mine schelălăia/ mă gîndeam are să vină bătrânul șchiop cu foarfecele ruginite/ are să-i taie floacele negre – poftele nepotolite/ are să alerge atunci după mine are să-mi lingă călcâiele să roage// s-o privesc așa cum priveam mai demult cu un singur dinte/ înmuiat în saliva ce-i curgea peste țâțele albe tremurânde/ mă va ruga s-o privesc – ochii ei albaștri adânci ca disperarea chemau// și atunci a venit bătrânul i-a tăiat floacele și le-a aruncat departe/ s-a învârtit în piciorul beteag chicotind aleluia pe fruntea/ învinețită i-apăruseră cuvintele: dorința este un gând –/ac în crăpăturile memoriei – știi că există dar nu-l prinzi niciodată”.

0 comentarii
© 2017 Iulian Fruntaşu
Preluarea și publicarea materialelor apărute pe acest blog, inclusiv a cărților,
este permisă fără restricții, cu referințele necesare.
Design by Amigo LOGO